mountens

Treziti la 5:30 dimineata de telefoane cu desteptatoare, ne strangem gandurile intre văi de munte, in linistea strigatelor zapezii lichide ce loveste pietre, bârne si nisip. Incotro? Raspunsul e vechi si simplu: in sus. Cu ''hotii de imagini" agatati de gat, cu mintea pe creste, picioarele-n omat, noroi si frunze, cu ochi atropinati de adrenalina, ne inaltam.

Pe masura ce josul se transforma si cerul se elibereaza de crengi si cataracte, schimbandu-si spectrul intre violet si verde, vertijul nostru creste odata cu altitudinea. Nu e rau. Suntem doar drogati de aer nou, odoruri dulci-curate, vedenii crude pe care le palpam cu mana si piciorul.

Toti cei peste 2000 de metri inaltime ne apasa peste piept, mai mult de 3600 de secunde ale drumului ne ard gambele, iar umerii sunt trasi sa se uneasca in coloana de greutatea incarcaturii inutile. Dar acum, aici nimic nu mai conteaza. E toata linistea, la inceput sparta de ritmicitatea pulsului nostru, asezata de latraturile mioriticului corcit si apoi dusa de mai departe de vant.Pe el nu l-am vrut. Nu l-am chemat. Era deja aici si-si vedea de drum. De drumul lui.

Am impartit imbucatura de paine cu sunca si cascaval (semn condamnat al civilizatiei) cu cainele acum prieten, si ne-am facut una cu pamantul. Vroiam sa respiram prin el, sa vedem prin el, sa dormin cu el, iar vantul sa ne fie plămân, ochi departe si invelitaore.

Am renascut. Acum avem resurse inca pentru o vreme, intr-un spatiu incuiat, prostit, toxic, gri si negru , saracit de orice resurse numit capitala. (...)

Toate sunt la locul lor. Acum vedem ca este un drum, ca sunt si marcaje, ca sunt si ajutoare pentru ascensiune, descoperim cruci, dar si gunoaie imprastiante de adevaratele gunoaie ce cred ca banul curata mizeria din minte si suflet.

.......

Bucuria nu mai incape in cuvinte.

Sfarsitul e placut, intotdeuna e placut. Descoperi ca traiesti din nou, iar cand vezi perechi eliberate de constrangeri zburand, incepi sa multumesti.